A patra aventura a lui Nias

In maşină e chiar mai cenuşiu şi mai frig decât afară. Ea e slabă, e îmbrăcată subţire şi are ochii verzi. Stă cu mainile pe volan, fara sa le miste. Sper sa nu îşi dea seama că îi privesc insistent degetele, dar în momentul asta rosul strident al unghiilor ei lacuite e singurul lucru care ma face sa ma mai simt viu.
- Ai vorbit cu Micky?
- A, da, ne aşteaptă. A zis că dupa ce luăm asta să mergem la el, că se adună mai mulţi...
- Nu am nici un chef...mai bine mergem undeva unde sa fim singuri.
- Vrei sa stăm singuri ca sa mi-o tragi sau ce?
- Nu...normal ca nu...
Atunci a dat din umeri, adica îi era indiferent daca i-o trag sau nu.
-Putem să mergem la mine, soră-mea e plecată toată săptămâna.
Cand a spus asta s-a uitat la semaforul din cealaltă parte a intersecţiei... Cândva eram îndrăgostit de ea atât de tare încât nu suportam să-i stau prin preajmă mai mult de câteva minute...
Tăcem amândoi. Adică doar ea tace. Eu îi povestesc în gând de seara aia cand m-a intrebat dacă se poate locui într-o napolitană. M-am uitat şi eu la blocurile din faţa şi am ştiut că vrea să zică că blocurile arată ca nişte napolitane imense şi acolo clar locuiesc oameni, aşa ca nu mai e niciun dubiu ca napolitanele sunt bune de locuit. Ma aşteptam să râdă de concluzia asta, dar ea din contră, parca s-a intristat puţin şi a lăsat capul pe umărul meu şi mi-a spus că e o idee destul de proastă, totuşi, să locuieşti într-o napolitană, apoi pielea a început să i se coloreze in mai multe culori una dupa alta si eu am început să râd şi apoi m-am trezit când ea plecase deja şi l-am intrebat pe Micky dacă chiar a fost acolo, pentru că nu mai eram sigur. Fusese, vorbisem...
- Uite-l, cred că ăla e!
- Care?
- Ăla cu şapcă roşie şi faţă de ţăran. Stai să vedem dacă se urcă în maşină...
Nu s-a urcat, a trecut mai departe şi ea e din ce in ce mai plictisită şi mai nerăbdătoare. Oare ce ar face dacă i-aş spune că povestea vieţii ei a mai fost spusă unor oameni ca mine, de fapt spusă chiar mie. Că o cunosc mai bine decât o va cunoaşte vreodată vreun bărbat, că ştiu ce o face să plângă.
- Vrei să dau drumul la muzică?
- Nu neapărat, adică dă-i dacă vrei.
Este a treia oară când semaforul se face roşu de când îl priveşte insistent. Eu dau drumul la muzică şi mă gândesc cu regret că povestea noastră nu este nici suficient de dementa, nici suficient de tragica, e o poveste de mijloc, e fix verdele ala dintre verde mai inchis si verde mai deschis. Şi o să rămân cu ideea asta în cap până când un oarecare cu faţă de ţăran şi-o eventuală şapcă roşie o să intre la noi în maşină şi o să ne aducă doza.