Thursday, July 12, 2007

A treia aventura a lui Nias

Un imens mozaic din care puteam desprinde ce imagine vroiam. Asa vedeam eu lumea. O frunză cazută pe trotuar, pisica plictisita a vecinilor, o fetiţă care vorbea cu păpuşile lângă un copac, si lista devenea interminabila, doar daca ma uitam cateva secunde in jur.
Fotografiatul- marea mea obsesie. Lumea spionata voyeuristic prin lentila. Viata traita selectiv, doar cadrele bune. Fotografiatul-marea mea drama. Mi-e foarte greu sa vorbesc despre asta... dar nu am facut in viata mea o fotografie care sa placa altcuiva in afara de mine. Ore de asteptare infrigurata, zeci de variante de executie luate in calcul, ezitarea dureroasa de a apasa pe declansator, toata acea chimie complicata se developa într-o imagine care nu reusea sa smulga decat un „da, e frumoasa...” jenat, de la privitori.
- De ce nu mai faci poze?, mă întreabă cu un vag interes Simone, în timp ce cauta ceva cât de cât interesant la televizor. In loc sa ma intrebe asta, ar fi putut sa gafaie sub mine, asa ca, intr-un fel, eu sunt responsabil pentru indiscretia ei. Eu, dar mai ales demonul puturos al blazarii caruia i-am permis sa imi foloseasca creierului drept perna pentru curul lui gras. Poti sa-i mai zici ceva acum? Poti sa-l dai afara?
Simone nu stia ca eu continuam sa fac poze, dar pe ascuns. Simone nu stia nici macar de ce nu avusesem chef de ea mai devreme. Simone, cu un fluture tatuat pe coapsa si parul decolorat de soare chiar si iarna. Simone care s-a culcat odata cu trei tipi intr-o singura noapte, doar ca sa castige un pariu.
Mi-e lene să plec. Dacă inchid ochii e ca si cum as fi la mine acasa. Totul e familiar, la locul lui, asa cum trebuie. Totul in afara de atingerea racoroasa de pe frunte. Atingerea asta a venit in vizita. O primesc cu placere. Mâna începe să îmi mângâie obrazul si nu ma mai gandesc la nimic. Păcat totusi că a început să se facă frig.
- Închide fereastra, Simone. Cuvintele s-au auzit foarte clar în mintea mea. Nu am reusit însă să scot decât nişte gemete înăbuşite. Mâna s-a strâns ca o menghină pe faţă, impiedicându-ma să respir. O a doua mână îmi acoperea ochii. Oricât m-as fi zbatut nu reuseam sa scap. Începusem să ameţesc din cauza lipsei de oxigen. Daca strig, daca urlu ca nu vreau sa mor, conteaza? Un zgomot ascutit mi-a strapuns timpanele şi mainile ucigase s-au retras. Ma uit speriat în jur încercând să înţeleg... Lumina din camera e stinsă. Simone doarme liniştită pe canapea. Simone, o strig eu incet...Simone, ma auzi? Ma apropii de ea precaut. Felinarului stradal îi împarte corpul într-o harta de umbre pe care o urmaresc fascinat. Am impresia ca acum o vad pe Simone pentru prima oara. Aerul din jurul ei este mult mai clar, mai pur, ca si cum o fereastra deschisa a sorbit fumul innecacios care o inconjura. Simteam fiecare volum, înţelegeam perfect echilibrul dintre culori, era ca si cum Simone, sau mai bine zis trupul ei adormit ma hranea cu energie, îmi destupase sinapsele şi îmi ascuţise văzul. Hipnotizat, am luat aparatul din geantă. Simţeam că vibrez cu fiecare respiraţie a ei, ca am controlul complet asupra imaginii din faţă. După căteva secunde de căutări febrile, cu inima bubuindu-mi de emoţie şi bucurie, am decupat poza.

A doua parte

A trecut mai bine de o ora de cand îi supraveghez fereastra. Nu am niciun motiv să aştept mai mult. Din cateva miscari ma inalt pe conducta de gaz, ma agat de pervaz si sar inauntru. Orele de antrenament şi-au spus cuvântul. Nu am facut niciun zgomot. Asa cum ma asteptasem, am nimerit în bucătărie. Îmi amintesc amuzat de ultima oară când am nimerit într-o bucătărie. Era la început, faceam pe mine de frica. Am făcut un pas, când am auzit un mârâit venind dinspre hol. Noroc că eram lângă fereastră, asa ca avalanşa de lătrături furioase m-a prins în timp ce mă făceam nevăzut pe străduţe. Acum sunt mult mai atent cu astfel de detalii.
Mă opresc câteva momente lângă uşă, atent la zgomotele care vin din dormitor. Nu se aude decât murmurul ritmat al repiraţiei ei. Pentru ca eu stiu ce-o sa urmeze dar voi nu, simt nevoia sa dau cateva explicaţii. Ei bine, eu nu sunt un pervers! Nu sunt un infractor de rand! Sunt un artist, un vizionar fi-rar al dracului!
Haideti acum dupa mine in camera unde domnişoara doarme ca un prunc, complet goala! Cu gesturi precipitate mă întorc în bucătărie. Deci, ce ziceam? Un artist! Un vizionar! In niciun caz, un pervers! Trupul dezgolit al fetei mi se înfăşoară în jurul capului ca un bandaj care mă împiedica să vad şi să gândesc. Pentru prima oară după atâtea tentative reuşite, simt că fac ceva rău, că sunt un delicvent de rând. Mă gândesc să amân fotografia pentru o altă noapte. Eventual una mai friguroasă. Cine ştie însă dacă mai am ocazia. Mă întorc în cameră. Mă apropii de ea. Trupul ei gol urlă spre mine, mai bine zis care simturile mele care sunt un receptor al dracului de sensibil. Cu toate astea, în acel zgomot infernal, pentru o fracţiune de secundă reuşesc să văd, să simt mai mult poza. Ridic aparatul la ochi asemenea unui scut. Cinci minute mai târziu eram îm stradă, fluierând fericit. Fotografiasem mâna stângă a fetei care, cu degetele desfacute moale, tulbura cearsaful asemenea unei frunze cazute pe panza albastra a unui lac.

A treia parte

Poza făcută fetei dezbrăcate a avut un succes imens. Impreuna cu cele de dinainte au făcut obiectul unui expoziţii despre care s-a vorbit mult timp. Eram fericit. Pregăteam acum o a doua expoziţie pe care o simţeam mult mai bună decât prima. Modelul din acea seară mă entuziasma în mod deosebit. Era vorba de Yvone, colega de facultate a unei amice. Vedeam ceva special în figura ei, ceva care mă atrăgea şi mă neliniştea în acelaşi timp. O urmărisem săptămâni întregi pentru a mă asigura că nu îmi scapă niciun detaliu. Acum aştept relaxat ca fata să adoarmă. Pâna la fereastra ei e mai greu de urcat, dar nu imposibil. Trebuie sa sar dintr-un balcon într-altul, după ce în prealabil m-am căţărat dintr-un copac, pe terasă. Zis şi făcut. Asemenea zburătorului, cu negre plete, chiar daca sunt tuns foarte scurt, am pătruns în dormitorul ei. Yvone doarme, întoarsă cu spatele. Mă apropii, în vârful picioarelor, cu aparatul în mână. Din prima clipă în care i-am văzut chipul am ştiut ce poză trebuie să fac, însă amân momentul. Vreau să mă bucur de frumuseţea ei, care mă impresionează acum mai mult ca niciodată. Mă intrigă mai ales o sclipire ciudată care îi tremua în gene. O privesc fascinat, fară să înţeleag despre ce e vorba. Sclipirile devin însă din ce în ce mai puternice, apoi se rostogolesc pe obraji, lasând două dâre umede în urmă. De abia acum realizez. În mintea golită sunt dureros înfipte doua propoziţii pe care le repet incoerent: „Yvone plânge!”, „Yvone este trează”! Asemenea evadatul care nu mai are nimic de pierdut, ridic aparatul la ochi. În acel moment, Yvone deschide ochii şi mă priveşte. Sunt transparent, imaterial în spatele aparatului. Cu o forţă de care nu m-aş fi crezut în stare, mişc degetul încremenit şi apăs pe declanşator. Zgomotul produs mă sperie. Yvone tresare şi ea. Mă priveşte paralizată, incapabilă să schiţeze vreun gest. Ea însăşi este o poză, FOTOGRAFIA, la care visasem dintotdeauna. Fără să îmi dezlipesc privirea din privirea ei, am lăsat aparatul jos şi m-am îndreptat spre fereastră. M-aş fi prăbuşit cu siguranţă pe ciment, dacă aerul rece nu m-ar fi trezit cât de cât. Când am atins cu picioarele pământul, am simtit că îmi mai revin, cât de cât, în simţiri. Am ridicat ochii spre patratul ferestrei, dar ea nu a apărut. Ca si cum reusisem sa o îngheţ acolo, într-o imagine nemişcată, cu ochii larg deschişi şi cu urmele lacrimilor pe obraji, privindu-mă. Copleşit, am luat-o la fugă. Din acel moment nu am mai facut niciodata o fotografie. Din acel moment am început sa îmi amintesc...

3 comments:

poupee_rousse said...

minunat textul! imi place foarte mult cum scrii! si mai ales imi place motoul tau...am o obsesie legata de Memorie! "daca imi amintesc inseamna ca s-a intamplat!"...e ciudat cum gasesti ce ai nevoie...fix atunci cand ai nevoie!

Nias said...

Mersi. Daca iti place te anunt cand postez urmatorul text...nu de alta dar pauza dintre ele e destul de mare si nu vreau sa fiu nepoliticos si sa nu te primesc cu nimic atunci cand vii in vizita ;)

ecologie-umana said...

Super postul, uneori e chiar placut sa dai si peste altceva!