A sasea aventura a lui Nias

Cărămidă cu cărămidă, beton cu beton, intersecţie cu intersecţie, oraşul în întregime este din neon. În fiecare noapte hoinăresc pe străzile lui luminate şi totul are sens pe măsură ce se întâmplă. Trotuarul radiază o lumină verde, blândă, clădirile tremură nehotărâte între albastru electric şi galben strident, stălpii pâlpâie în roşu închis, iar şinele de tramvai pleznesc asfaltul ca doua cingatoare de foc alb. Nu e de mirare atunci că până si ţâţele gagicuţelor devin vizibile din punct de vedere cromatic. Pulsează o lumină portocalie, pe care abajurul stofelor colorate o travesteşte în mii de nuanţe. Spectacolul e superb. Şi ţi-l dau pe gratis puştoaicele. Tot ce îţi cer este să le priveşti cu adoraţie, atunci când trec pe lângă tine. Să le iubeşti apariţiile-dispariţiile. E şi asta o artă. Mă simt înţelept când zic asta. Trag din ţigara mea de neon, un fum rece, care mă învăluie la expiraţie în rotocoale verzi, aromatice. Sângele mi se aprinde la propriu şi devine vizibil prin piele. Mă transform pe de-antregul într-o fiinţă de neon şi chestia asta îmi convine centimetru cu centimetru. Creierul îmi filează hipnotic, ca o moluscă subacvatică. La fiecare gând altă culoare, la fiecare senzaţie altă nuanţă. Acum am un mers mişto, care se reflectă în geamuri. Aş putea face orice. Vizual vorbind, TOTUL îmi este permis. Ca într-un videoclip din anii 80 în care refrenul se termină cu “BABY!” şi unde ea are picioarele foarte mişto...