A sasea aventura a lui Nias

Cărămidă cu cărămidă, beton cu beton, intersecţie cu intersecţie, oraşul în întregime este din neon. În fiecare noapte hoinăresc pe străzile lui luminate şi totul are sens pe măsură ce se întâmplă. Trotuarul radiază o lumină verde, blândă, clădirile tremură nehotărâte între albastru electric şi galben strident, stălpii pâlpâie în roşu închis, iar şinele de tramvai pleznesc asfaltul ca doua cingatoare de foc alb. Nu e de mirare atunci că până si ţâţele gagicuţelor devin vizibile din punct de vedere cromatic. Pulsează o lumină portocalie, pe care abajurul stofelor colorate o travesteşte în mii de nuanţe. Spectacolul e superb. Şi ţi-l dau pe gratis puştoaicele. Tot ce îţi cer este să le priveşti cu adoraţie, atunci când trec pe lângă tine. Să le iubeşti apariţiile-dispariţiile. E şi asta o artă. Mă simt înţelept când zic asta. Trag din ţigara mea de neon, un fum rece, care mă învăluie la expiraţie în rotocoale verzi, aromatice. Sângele mi se aprinde la propriu şi devine vizibil prin piele. Mă transform pe de-antregul într-o fiinţă de neon şi chestia asta îmi convine centimetru cu centimetru. Creierul îmi filează hipnotic, ca o moluscă subacvatică. La fiecare gând altă culoare, la fiecare senzaţie altă nuanţă. Acum am un mers mişto, care se reflectă în geamuri. Aş putea face orice. Vizual vorbind, TOTUL îmi este permis. Ca într-un videoclip din anii 80 în care refrenul se termină cu “BABY!” şi unde ea are picioarele foarte mişto...

A cincea aventura a lui Nias

I-a luat cam o oră să îi descrie toate fanteziile şi toate perversităţile pe care le- ar fi făcut cu ea. Cu detalii, cu respiraţie sacadată, întorcându-se din când în când la unele imagini care i se părea că meritau un contur mai îngroşat. Ea era din ce in ce mai roşie la faţă şi era virgină. El avea pulsul aproximativ o suta si vroia cu tot dinadinsul sa ii demonstreze ca sexul e simplu si monoton doar daca esti prost sau fara experienta. Asa a ajuns, la un moment dat, sa ii lege gleznele de picioarele unui scaun si sa o patrunda cu un ruj in amandoua locurile de jos. Atunci, ea a vrut sa il opreasca indignata si sa plece, dar si-a pus ambitia. Adica el e in stare sa povesteasca si ea nu e in stare nici macar sa asculte!? E adevarat ca alte lucruri pe care le auzea nu o deranjau, dar se gandea ca le-ar fi facut dupa 30 de ani cand ar fi avut mai multa experienta. Cum ar fi sexul in lift, sau chiar sa se lase atinsa de alta femeie. El insa nu prea avea limite. Ar fi vrut să o duca la o petrecere unde sa se discute filozofie si unde sa o mangaie discret pe sub fusta. Sau sa o sodomizeze intr-o camera mizera de hotel, luminata de un neon albastru, in timp ce tipetele ei s-ar fi strecurat timid printre gemetele prostituatelor din camerele invecinate. Dar acasa, in camera lui, ce avea?! Mult timp a crezut ca amorul e ca atunci cand bei putin mai mult si te ametesti, doar ca ameteala o simti acolo jos. Acum, dupa ce il auzise pe el vorbind, nu mai stia... Imaginile desfraului inchipuit o faceau sa se simta vinovata si cu capul greu. Se lasa moale pe perna si inchise nitel ochii. Sex in metrou, sex in sala de cinema, sex la telefon, prin internet, pe teresa blocului, in toaleta teatrului, pe plaja langa alti oameni care stau de vorba, legata-sedata, linsa-incinsa, unsa-patrunsa, sedusa-condusa, iubita- sorbita... Se imagina pe sine la capatul acestui carusel erotic: in zorii unei singure nopti imense, intinsa goala pe marginea unui pat nesfarsit, cu privirea pierduta, fara sa îi mai pese de nimic dar, surprinzator, cu un zambet fericit intrezarindu- i- se dintre buzele invinetite. Intr-un fel, se simtea deja sfarsita, ca dupa o doza hard-core de amor. Se facuse seara. El tacea si fuma o tigara. Se ridica in coate si il privi printre gene, somnoroasa. Ii era si cald si frig, in acelasi timp. Ca prin vis se uita la umflatura din pantalonii lui, apoi se pierdu in privirea care o sfredelea si ii infierbanta coapsele. I se aprinsera sinapsele. Isi dadu seama ca dintre toate nebuniile si orgiile de care i-a povestit, cel mai mult, in momentul acela, si-ar fi dorit sa o aiba acolo, asa sperioasa si nesofisticata cum era, cu parul strans in agrafe, culcata langa el, pe pat. Asa ca i-a zambit, asa cum si-a imaginat ca ar fi zambit daca “ar fi dansat goala la curtea regelui” si si-a desfacut primul nasture de la blugi...

A patra aventura a lui Nias

In maşină e chiar mai cenuşiu şi mai frig decât afară. Ea e slabă, e îmbrăcată subţire şi are ochii verzi. Stă cu mainile pe volan, fara sa le miste. Sper sa nu îşi dea seama că îi privesc insistent degetele, dar în momentul asta rosul strident al unghiilor ei lacuite e singurul lucru care ma face sa ma mai simt viu.
- Ai vorbit cu Micky?
- A, da, ne aşteaptă. A zis că dupa ce luăm asta să mergem la el, că se adună mai mulţi...
- Nu am nici un chef...mai bine mergem undeva unde sa fim singuri.
- Vrei sa stăm singuri ca sa mi-o tragi sau ce?
- Nu...normal ca nu...
Atunci a dat din umeri, adica îi era indiferent daca i-o trag sau nu.
-Putem să mergem la mine, soră-mea e plecată toată săptămâna.
Cand a spus asta s-a uitat la semaforul din cealaltă parte a intersecţiei... Cândva eram îndrăgostit de ea atât de tare încât nu suportam să-i stau prin preajmă mai mult de câteva minute...
Tăcem amândoi. Adică doar ea tace. Eu îi povestesc în gând de seara aia cand m-a intrebat dacă se poate locui într-o napolitană. M-am uitat şi eu la blocurile din faţa şi am ştiut că vrea să zică că blocurile arată ca nişte napolitane imense şi acolo clar locuiesc oameni, aşa ca nu mai e niciun dubiu ca napolitanele sunt bune de locuit. Ma aşteptam să râdă de concluzia asta, dar ea din contră, parca s-a intristat puţin şi a lăsat capul pe umărul meu şi mi-a spus că e o idee destul de proastă, totuşi, să locuieşti într-o napolitană, apoi pielea a început să i se coloreze in mai multe culori una dupa alta si eu am început să râd şi apoi m-am trezit când ea plecase deja şi l-am intrebat pe Micky dacă chiar a fost acolo, pentru că nu mai eram sigur. Fusese, vorbisem...
- Uite-l, cred că ăla e!
- Care?
- Ăla cu şapcă roşie şi faţă de ţăran. Stai să vedem dacă se urcă în maşină...
Nu s-a urcat, a trecut mai departe şi ea e din ce in ce mai plictisită şi mai nerăbdătoare. Oare ce ar face dacă i-aş spune că povestea vieţii ei a mai fost spusă unor oameni ca mine, de fapt spusă chiar mie. Că o cunosc mai bine decât o va cunoaşte vreodată vreun bărbat, că ştiu ce o face să plângă.
- Vrei să dau drumul la muzică?
- Nu neapărat, adică dă-i dacă vrei.
Este a treia oară când semaforul se face roşu de când îl priveşte insistent. Eu dau drumul la muzică şi mă gândesc cu regret că povestea noastră nu este nici suficient de dementa, nici suficient de tragica, e o poveste de mijloc, e fix verdele ala dintre verde mai inchis si verde mai deschis. Şi o să rămân cu ideea asta în cap până când un oarecare cu faţă de ţăran şi-o eventuală şapcă roşie o să intre la noi în maşină şi o să ne aducă doza.

A treia aventura a lui Nias

Un imens mozaic din care puteam desprinde ce imagine vroiam. Asa vedeam eu lumea. O frunză cazută pe trotuar, pisica plictisita a vecinilor, o fetiţă care vorbea cu păpuşile lângă un copac, si lista devenea interminabila, doar daca ma uitam cateva secunde in jur.
Fotografiatul- marea mea obsesie. Lumea spionata voyeuristic prin lentila. Viata traita selectiv, doar cadrele bune. Fotografiatul-marea mea drama. Mi-e foarte greu sa vorbesc despre asta... dar nu am facut in viata mea o fotografie care sa placa altcuiva in afara de mine. Ore de asteptare infrigurata, zeci de variante de executie luate in calcul, ezitarea dureroasa de a apasa pe declansator, toata acea chimie complicata se developa într-o imagine care nu reusea sa smulga decat un „da, e frumoasa...” jenat, de la privitori.
- De ce nu mai faci poze?, mă întreabă cu un vag interes Simone, în timp ce cauta ceva cât de cât interesant la televizor. In loc sa ma intrebe asta, ar fi putut sa gafaie sub mine, asa ca, intr-un fel, eu sunt responsabil pentru indiscretia ei. Eu, dar mai ales demonul puturos al blazarii caruia i-am permis sa imi foloseasca creierului drept perna pentru curul lui gras. Poti sa-i mai zici ceva acum? Poti sa-l dai afara?
Simone nu stia ca eu continuam sa fac poze, dar pe ascuns. Simone nu stia nici macar de ce nu avusesem chef de ea mai devreme. Simone, cu un fluture tatuat pe coapsa si parul decolorat de soare chiar si iarna. Simone care s-a culcat odata cu trei tipi intr-o singura noapte, doar ca sa castige un pariu.
Mi-e lene să plec. Dacă inchid ochii e ca si cum as fi la mine acasa. Totul e familiar, la locul lui, asa cum trebuie. Totul in afara de atingerea racoroasa de pe frunte. Atingerea asta a venit in vizita. O primesc cu placere. Mâna începe să îmi mângâie obrazul si nu ma mai gandesc la nimic. Păcat totusi că a început să se facă frig.
- Închide fereastra, Simone. Cuvintele s-au auzit foarte clar în mintea mea. Nu am reusit însă să scot decât nişte gemete înăbuşite. Mâna s-a strâns ca o menghină pe faţă, impiedicându-ma să respir. O a doua mână îmi acoperea ochii. Oricât m-as fi zbatut nu reuseam sa scap. Începusem să ameţesc din cauza lipsei de oxigen. Daca strig, daca urlu ca nu vreau sa mor, conteaza? Un zgomot ascutit mi-a strapuns timpanele şi mainile ucigase s-au retras. Ma uit speriat în jur încercând să înţeleg... Lumina din camera e stinsă. Simone doarme liniştită pe canapea. Simone, o strig eu incet...Simone, ma auzi? Ma apropii de ea precaut. Felinarului stradal îi împarte corpul într-o harta de umbre pe care o urmaresc fascinat. Am impresia ca acum o vad pe Simone pentru prima oara. Aerul din jurul ei este mult mai clar, mai pur, ca si cum o fereastra deschisa a sorbit fumul innecacios care o inconjura. Simteam fiecare volum, înţelegeam perfect echilibrul dintre culori, era ca si cum Simone, sau mai bine zis trupul ei adormit ma hranea cu energie, îmi destupase sinapsele şi îmi ascuţise văzul. Hipnotizat, am luat aparatul din geantă. Simţeam că vibrez cu fiecare respiraţie a ei, ca am controlul complet asupra imaginii din faţă. După căteva secunde de căutări febrile, cu inima bubuindu-mi de emoţie şi bucurie, am decupat poza.

A doua parte

A trecut mai bine de o ora de cand îi supraveghez fereastra. Nu am niciun motiv să aştept mai mult. Din cateva miscari ma inalt pe conducta de gaz, ma agat de pervaz si sar inauntru. Orele de antrenament şi-au spus cuvântul. Nu am facut niciun zgomot. Asa cum ma asteptasem, am nimerit în bucătărie. Îmi amintesc amuzat de ultima oară când am nimerit într-o bucătărie. Era la început, faceam pe mine de frica. Am făcut un pas, când am auzit un mârâit venind dinspre hol. Noroc că eram lângă fereastră, asa ca avalanşa de lătrături furioase m-a prins în timp ce mă făceam nevăzut pe străduţe. Acum sunt mult mai atent cu astfel de detalii.
Mă opresc câteva momente lângă uşă, atent la zgomotele care vin din dormitor. Nu se aude decât murmurul ritmat al repiraţiei ei. Pentru ca eu stiu ce-o sa urmeze dar voi nu, simt nevoia sa dau cateva explicaţii. Ei bine, eu nu sunt un pervers! Nu sunt un infractor de rand! Sunt un artist, un vizionar fi-rar al dracului!
Haideti acum dupa mine in camera unde domnişoara doarme ca un prunc, complet goala! Cu gesturi precipitate mă întorc în bucătărie. Deci, ce ziceam? Un artist! Un vizionar! In niciun caz, un pervers! Trupul dezgolit al fetei mi se înfăşoară în jurul capului ca un bandaj care mă împiedica să vad şi să gândesc. Pentru prima oară după atâtea tentative reuşite, simt că fac ceva rău, că sunt un delicvent de rând. Mă gândesc să amân fotografia pentru o altă noapte. Eventual una mai friguroasă. Cine ştie însă dacă mai am ocazia. Mă întorc în cameră. Mă apropii de ea. Trupul ei gol urlă spre mine, mai bine zis care simturile mele care sunt un receptor al dracului de sensibil. Cu toate astea, în acel zgomot infernal, pentru o fracţiune de secundă reuşesc să văd, să simt mai mult poza. Ridic aparatul la ochi asemenea unui scut. Cinci minute mai târziu eram îm stradă, fluierând fericit. Fotografiasem mâna stângă a fetei care, cu degetele desfacute moale, tulbura cearsaful asemenea unei frunze cazute pe panza albastra a unui lac.

A treia parte

Poza făcută fetei dezbrăcate a avut un succes imens. Impreuna cu cele de dinainte au făcut obiectul unui expoziţii despre care s-a vorbit mult timp. Eram fericit. Pregăteam acum o a doua expoziţie pe care o simţeam mult mai bună decât prima. Modelul din acea seară mă entuziasma în mod deosebit. Era vorba de Yvone, colega de facultate a unei amice. Vedeam ceva special în figura ei, ceva care mă atrăgea şi mă neliniştea în acelaşi timp. O urmărisem săptămâni întregi pentru a mă asigura că nu îmi scapă niciun detaliu. Acum aştept relaxat ca fata să adoarmă. Pâna la fereastra ei e mai greu de urcat, dar nu imposibil. Trebuie sa sar dintr-un balcon într-altul, după ce în prealabil m-am căţărat dintr-un copac, pe terasă. Zis şi făcut. Asemenea zburătorului, cu negre plete, chiar daca sunt tuns foarte scurt, am pătruns în dormitorul ei. Yvone doarme, întoarsă cu spatele. Mă apropii, în vârful picioarelor, cu aparatul în mână. Din prima clipă în care i-am văzut chipul am ştiut ce poză trebuie să fac, însă amân momentul. Vreau să mă bucur de frumuseţea ei, care mă impresionează acum mai mult ca niciodată. Mă intrigă mai ales o sclipire ciudată care îi tremua în gene. O privesc fascinat, fară să înţeleag despre ce e vorba. Sclipirile devin însă din ce în ce mai puternice, apoi se rostogolesc pe obraji, lasând două dâre umede în urmă. De abia acum realizez. În mintea golită sunt dureros înfipte doua propoziţii pe care le repet incoerent: „Yvone plânge!”, „Yvone este trează”! Asemenea evadatul care nu mai are nimic de pierdut, ridic aparatul la ochi. În acel moment, Yvone deschide ochii şi mă priveşte. Sunt transparent, imaterial în spatele aparatului. Cu o forţă de care nu m-aş fi crezut în stare, mişc degetul încremenit şi apăs pe declanşator. Zgomotul produs mă sperie. Yvone tresare şi ea. Mă priveşte paralizată, incapabilă să schiţeze vreun gest. Ea însăşi este o poză, FOTOGRAFIA, la care visasem dintotdeauna. Fără să îmi dezlipesc privirea din privirea ei, am lăsat aparatul jos şi m-am îndreptat spre fereastră. M-aş fi prăbuşit cu siguranţă pe ciment, dacă aerul rece nu m-ar fi trezit cât de cât. Când am atins cu picioarele pământul, am simtit că îmi mai revin, cât de cât, în simţiri. Am ridicat ochii spre patratul ferestrei, dar ea nu a apărut. Ca si cum reusisem sa o îngheţ acolo, într-o imagine nemişcată, cu ochii larg deschişi şi cu urmele lacrimilor pe obraji, privindu-mă. Copleşit, am luat-o la fugă. Din acel moment nu am mai facut niciodata o fotografie. Din acel moment am început sa îmi amintesc...

A doua aventura a lui Nias

Vântul şuieră moale pe străduţa pe care am creat-o pentru tine. E, bineînţeles, noapte aşa că te las pe tine să agăţi din loc în loc felinare cu pântecele grele de gaz. Tocmai a plouat iar apa se scurge în firişoare subţiri printre pietrele din caldarâm. Respiraţia ta caldă împinge aburi de ceaţă de-a lungul pereţilor reci. E ceva senzual în imaginea asta. Ceva care ne face să respirăm mai greu şi să ne furăm unul altuia privirile.
O umbră misterioasa se strecoara in decor si ne atrage atentia. „Este un bărbat”, exclami tu surprinsă. „E un bărbat care se ascunde! Dar de cine? Şi de ce aici?” „Bărbatul ăsta nu se ascunde!”, iti soptesc eu la ureche. „Bărbatul ăsta aşteaptă pe cineva... E un criminal care îşi aşteaptă victima!”. "E un criminal", repeti tu mecanic. Cuvântul ăsta îţi şuieră pe la urechi ca o ameninţare. Te apropii mai mult de mine în timp ce încerci să îl studiezi în detaliu. Silueta lui întunecată pare ca pluteste undeva deasupra pamantului. Iar lama cutitului, asta e prea mult... lama cuţitului luceşte de fiecare dată când o rafală de vânt mişcă felinarele. Scena te înfioară. Ai vrea să faci ceva să îl opreşti, să îl faci dracului să dispară! „Aşteaptă degeaba de data asta”, hotărăşti tu furioasă! „Pe străduţa noastră nu o să vină nimeni! ”
Un pas timid şi apoi al doilea, o mână străvezie care ţine tremurând o umbrelă veche, din mătase. Aşa începe sfârşitul acestei poveşti. Are 17 ani şi e prea mândră să fie condusă acasă de un ţărănoi care crede că lumea se învârte în jurul averii familiei sale. „Ei bine nu se învârte domnule”, ar fi zis ea dacă lacrimile nu i-ar fi împăienjenit ochii obligând-o să fugă departe, la adăpost de o scenă ridicolă. „Şi de ce a trebuit să o ia pe strada asta unde e el?!” mă întrebi aproape strigând. „Asta e numai invenţia ta! Tu ai obligat-o să o ia pe aici!”
Cei doi se privesc în tăcere. El nu are ce să îi zică, iar ea, alba ca varul, nu e in stare nici sa clipeasca.
Sangele loveste cu zgomot peretii venelor. Pumnalul tresare, ca trezit din somn. Lama tremură de patimă în timp ce biată fată e sedusă de vigoarea dansului ei de fiară. Fără regrete, fără ezitări. Doar setea fierbinte, graba de a sfârşi pentru a o lua apoi de la capăt, plăcerea de a desena flori întunecate pe rochia ei albă, murmurul moale al ultimelor gemete...
Criminalul îngenunchează epuizat. De fiecare dată stă puţin mai mult lângă trupurile pe care le acopera cu liniste. In curand, nu va mai avea puterea să se ridice şi să fugă. Dimineaţa, poliţia îl va găsi lângă cadavru şi îl va aresta, spre liniştea unui întreg oraş. Toate astea nu vor avea însă nici o importanţă. Pentru el va fi ca şi cum a rămas pentru totdeauna acolo, în genunchi, lângă o adolescentă încremenită, la al cărui chip mirat, nu îndrăzneşte să se uite.
Te ridici de lângă mine furioasă. Deznodământul ăsta te-a infuriat atât de tare încât vrei să fugi departe. Te privesc visător în timp ce silueta ta se pierde în întunericul de pe plajă. În câteva secunde o să fiu lângă tine şi o să te ţin de mână. O să te fac să uiţi de povestea asta şi o să râdem. Nu o să rămână in urma decât numele lui pe care nu am avut curajul să ţi-l mai spun şi pe care l-am scris pe ascuns în nisip. Numele lui, care acum este şi al meu, scris cu litere ezitante: Nias.

Prima aventura a lui Nias

Saluta in treacat aceiasi oameni pe care ii saluta de obicei, se aseza la masa la care se aseza dintotdeauna, comanda aceeasi bautura pe care o comanda de fiecare data (whisky cu un singur cub de gheata) numai ca, in mod neobisnuit pantru un om cu tabieturi, dar mai ales pantru temperatura sufocanta dinauntru, nu isi mai scoase palaria. Ramase cu ea pe cap si cu privirea atintita inainte, impozant si un pic ridicol, ca un tablou portret dintr-o casa burgheza. Văzândul-l, cineva vrusese sa faca o gluma, dar se opri amintindu-si probabil ca nu era genul de om cu care sa poti glumi asa oricum, chiar si la ora aceea inaintata. Ramase asadar netulburat de nimeni, cu bautura neatinsa si cu fata incinsa din cauza impecabilei sale palarii englezesti.
Pana la urma, după o oră sau poate chiar mai bine, cineva isi facu curaj, se apropie de masa la care statea si ceru demn o explicatie. Iar el serios, cu palaria pe cap, cu transpiratia curgandu-I siroaie pe fata, cu paharul de whisky neatins raspunse: Pentru ca brusc, domnule, mi s-a facut frica.
Trecuseră mai bine de nouă ore de când rememora amintirile celorlalte vieţi, din nou şi din nou cu stupoarea unui copil care intră pentru prima oară într-o sală de cinematograf. Închise ochii. Se văzu pe puntea unui vas ţinând în mână capul tăiat al căpitanului şi urlând către oamenii săi victoria. Fiori reci îi trecură pe şira spinării. Îşi privi îngrozit degetele ca şi cum s-ar fi aşteptat să găsească sânge pe ele. Simţi că îl ia ameţeala. Creierul său rula la turaţie maximă imagini care, inexplicabil, ii erau familiare. Vazu bărbaţi neînfricaţi care se aruncă în foc ca să îşi apere crezurile, care risipesc averi uriaşe dintr-un capriciu, bărbaţi care violează copile, care ucid cu sânge rece, care duc la pierzanie zeci sau chiar sute de oameni şi care toţi isi poarta mai departe patimile nestinse in sangele lui. Îşi aminti apoi momentul când ursitoarele au ţipat ingrozite, când au văzut darul pe care şi-l alesese. Să îşi amintească. Să îşi amintească întotdeauna.
Nias oftă din tot sufletul. El un biet funcţionar, un nimeni, avea în spate zeci de oameni care au trăit ca şi cum ar fi fost nemuritori şi care acum ii cereau, il fortau sa faca acelasi lucru. Fiarele deschiseseră ochii şi nu mai puteau fi ignorate. Simtea ca l-ar fi mâncat de viu dacă ar încerca.
Prin fumul gros de trabuc, Nias se ridica in picioare. Este alb ca varul. Intregul local il urmareste cu rasuflarea taiata. Chiar si cei din orchestra se opresc din cantat ca sa il studieze. Simteau ca se putea astepta la orice din partea lui. Nias nu observa,insa, atentia care i se acorda. Nu se mai putea gandi decat la cele doua persoane care ii era mai dragi ca orice pe lumea asta, dar care din seara aceea nu ii mai apartineau. Tanara lui sotie si micuta lui fetita. Hotararea era luata. Nu mai putea decat sa priveasca in urma si sa isi aminteasca. Viata lui de acum, vietile lui dinainte...Trebuie sa aiba rabdare si sa isi aminteasca tot. Apoi se va ridica din locul in care se va ascunde si va scrie si el o pagina pe care viitorul Nias va trebui sa si-o aminteasca.